Biserica si tainele ei !!

n decembrie 1945, doi ţărani egipteni au descoperit în apropierea satului Nag Hammadi un vas de pământ conţinând treisprezece suluri de piele. Acestea cuprindeau texte biblice având un caracter gnostic, datând de la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea. Între acestea se aflau:
• Evanghelia lui Toma;
• Evanghelia Adevărului;
• Evanghelia Egiptenilor;
• Evanghelia Mariei;
• Evanghelia lui Filip,
pe drept cuvânt, un ansamblu de o inestimabilă valoare pentru cunoaşterea literaturii creştine timpurii, cu nimic mai prejos de Evangheliile cunoscute.


Este vorba de documente de prima mână ce aparţinuseră evreilor fugiţi din Palestina, care avuseseră privilegiul de a-l fi cunoscut personal pe Iisus.
Ansamblul sulurilor de piele cuprinde 52 de documente ce abordează subiecte gnostice creştine dintre cele mai importante: elementul feminin al divinităţii, natura lui Dumnezeu, natura lui Christos, suferinţa, moartea, învierea lui Christos.
De ce fuseseră îngropate aceste texte şi cum se explică faptul că rămăseseră necunoscute timp de aproape două mii de ani? Motivul este că un sobor de episcopi le etichetase drept eretice către jumătatea secolului al doilea.
Episcopul Irineu din Lyon scrisese către anul 180 cinci volume intitulate Respingerea şi desfiinţarea aşa-zisei cunoaşteri care începeau prin făgăduiala de a denunţa ideile celor ce propovăduiau erezia. Astfel, el ataca o evanghelie celebră numită Evanghelia Adevărului pe care o considera deosebit de periculoasă.
Cincizeci de ani mai târziu, Ipolit de la Roma a scris o altă "respingere" masivă a oricărei erezii, pentru "a dezvălui şi a respinge blasfemiile deosebit de eretice".
Potrivit tradiţiei eretic era cel care se abătea de la adevărata credinţă. Dar ce anume definea această adevărată credinţă? Şi de ce era numită astfel?
Primele comunităţi creştine, din vremea apostolilor, îşi puneau laolaltă în comun banii şi bunurile. Toţi aveau aceeaşi credinţă şi se rugau împreună; toţi respectau autoritatea apostolilor.
Între grupurile de creştini circulau numeroase Evanghelii precum cele ale lui Matei, Marcu, Luca, Ioan dar şi Toma, Filip, a Adevărului etc. ca şi imnuri secrete atribuite lui Iisus sau discipolilor Lui.
De ce s-a modificat această situaţie către sfârşitul secolului al doilea? De ce creştinismul s-a transformat într-o instituţie ce avea în frunte o ierarhie pe trei niveluri: episcopi, preoţi şi diaconi care se dădeau drept păzitorii singurei "adevărate credinţe"? Cine a operat aceste schimbări şi din ce motive? De ce anumite texte au fost excluse şi declarate "eretice"?
În ochii lui Irineu, gnoza era cea mai nefastă dintre deviaţii. Ea se baza pe experienţa personală şi pe unirea cu Dumnezeu, minimaliza rolul preoţilor şi episcopilor şi se opunea constituirii unei puteri bisericeşti. Aşadar, episcopul din Lyon s-a apucat să distrugă gnosticismul, descurajând demersul personal în favoarea unei credinţe colective, indiscutabile, graţie instaurării unor dogme definitive. Astfel s-a întâmplat ca Noul Testament încăput în mâinile lui Irineu să fie cernut prin sita deasă, prescurtat, adăugit sau modificat după interes, pentru a ajunge la ansamblul de texte ce se cunoaşte astăzi.
Se ştie că în anul 367, episcopul Atanasie din Alexandria a alcătuit lista titlurilor destinate să compună Noul Testament, iar această listă a fost ratificată de participanţii la Conciliile de la Hippone din 393 şi de la Cartagina patru ani mai târziu. Aşa a luat naştere cartea pe care o ştim, rod al unei selecţii, operă omenească, deci supusă greşelii. Oare după ce criterii au hotărât acele conclave ecleziastice, care anume texte să aparţină Noului Testament, şi care să fie înlăturate?
La epoca redactării Evangheliilor, principiile esenţiale ale noii religii fuseseră deja stabilite. Către finele secolului al doilea, creştinii dreptcredincioşi deja începuseră să definească criteriile de apartenenţă la Biserică. Oricine profesa "crezul", accepta ritul botezului, participa la cult şi se supunea clerului, era acceptat drept creştin.
Pentru a deveni cu adevărat "catolic", adică "universal" (în limba greacă), conducătorii Bisericii creaseră un cadru simplu, compus dintr-un schelet doctrinar, ritual şi politic ce s-a dovedit a fi un sistem de organizare deosebit de eficient.
Ignaţiu, episcopul Antiohiei, definea Biserica în raport cu episcopul ce reprezenta acest sistem: "nimic să nu se facă în legătură cu Biserica fără episcop... Unde este Christos, acolo este şi Biserica catolică".
De teamă să nu apară vreun "eretic" care să afirme că Christos poate fi prezent chiar când episcopul este absent, Ignaţiu a pus lucrurile la punct în acest sens: "nu e legal nici să botezi, nici să celebrezi o slujbă rituală fără episcop... A te alătura episcopului, înseamnă a te alătura Bisericii. A te separa de episcop, înseamnă a te separa nu numai de Biserică, ci chiar de Dumnezeu Însuşi!..." El subliniază că în afara ierarhiei ecleziastice, "nu există nimic care să se poată numi Biserică..."
Episcopul de Lyon, Irineu, este de acord cu Ignaţiu: numai adevărata Biserică este cea care păstrează forme asemănătoare constituirii ecleziastice. "Adevărata gnoză este cea care se referă la doctrina apostolilor, la vechea constituire a Bisericii în întreaga lume, şi a faptului că reprezintă corpul lui Christos urmând succesiunea episcopilor prin care ei au transmis ceea ce se află pretutindeni". Irineu a contribuit în a da o formă stabilă şi coerentă tinerei teologii creştine, mai mult decât toţi primii părinţi ai Bisericii. El a denunţat şi condamnat cu vehemenţă tot ce nu aparţinea dreptei credinţe de la cele mai îndepărtate origini ale curentelor eretice. Diversităţii, presupuselor lor erori şi fapte rele, el le-a opus unitatea, adevărul şi superioritatea Bisericii creştine, singura "demnă de ataşament", singura capabilă să asigure mântuirea, şi în afară de care nu există decât erezii demne de cele mai aspre pedepse.
"Numai acest sistem, spune Irineu, se bazează pe coloana şi solul scrierilor apostolice cărora le conferă autoritate absolută. Înainte de toate, evangheliile Noului Testament: toate celelalte sunt mincinoase şi îndoielnice, neapostolice şi probabil opere eretice. Numai Biserica catolică prezintă un sistem foarte complet de doctrine, proclamând un singur Dumnezeu creator şi Tată al lui Christos, care S-a incarnat şi S-a ridicat dintre cei morţi. În afara acestei Biserici nu există mântuire: ea dă acces la viaţă; toţi ceilalţi sunt hoţi şi tâlhari". Irineu nu doreşte altceva decât "să-i convertească la Biserica lui Dumnezeu", considerându-i drept apostaţi, mai răi decât păgânii.
Dimpotrivă, creştinii gnostici au dezvăluit că ceea ce deosebeşte falsa Biserică de cea adevărată nu este rolul deţinut de clerici, ci nivelul de pricepere al membrilor săi şi calitatea raporturilor dintre ei.
Apocalipsa lui Petru declară că "cei ce purced din viaţă... fiind iluminaţi, ştiu să deosebească falsul de adevăr... Ei nu încearcă să-i domine pe ceilalţi, nici să-i supună pe episcopi şi diaconi, canale uscate".
Gnosticii declară că ceea ce caracterizează adevărata Biserică este unirea membrilor ei cu Dumnezeu şi a unora cu alţii, "uniţi pentru totdeauna prin prietenie, necunoscând nici ostilitatea, nici răul, ci fiind uniţi prin gnoză... în prietenie unii cu alţii". Între ei domneşte o intimitate de soţi, de nuntă spirtuală, trăind într-o paternitate, o maternitate, o fraternitate şi înţelepciune raţională, ca cei ce se iubesc, ca într-o comuniune a spiritului.
Aceste viziuni ale Bisericii cereşti alcătuiesc un viu contrast cu portretul terestru al Bisericii rezultat din documentele dreptcredincioşilor.
Înainte de a adera la Biserica gnostică, Tertulian adoptase aceeaşi definiţie a Bisericii ca şi Irineu. În criticile aduse ereticilor, el declara că numai Biserica deţine regulile apostolice ale credinţei, venerând Canonul Sfintei Scripturi şi purtând semnul succesiunii apostolice prin ierarhia sa ecleziastică: "această regulă... a fost predicată de către Christos, şi nu pune nici o altă problemă decât cea pe care o introduc ereticii şi care îi face pe oameni eretici".
Cu toate acestea, la sfârşitul vieţii, Tertulian se va rupe de comunitatea dreptcredincioşilor, va respinge Biserica creştinilor pur "psihici". Atunci el va opera o distincţie categorică între Biserica empirică şi viaţa diferită, spirituală a Bisericii. Începând de atunci, el nu va mai defini Biserica prin raport cu organizaţia sa ecleziastică, ci numai ţinând seama de spiritul ce sfinţeşte pe fiecare membru al său. El îşi va bate jos de comunitatea catolică, ca fiind o Biserică a unei mulţimi de episcopi: "... Căci Biserica însăşi, este în principal şi de drept Spiritul, care cuprinde treimea unei divinităţi unice, Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh. Biserica este prezentă acolo unde doreşte Domnul. Biserica spirituală pentru membrii spirituali, şi nu Biserica unei mulţimi de episcopi!"
Autorii gnostici resping ca false toate caracteristicile creştinismului ecleziastic. Supunerea faţă de ierarhia clericală pretinde credincioşilor supunerea faţă de "călăuze oarbe". Conformarea la regula "crezului" tinde să întemniţeze pe toţi creştinii într-o ideologie inferioară. Credinţa în sacramente dă dovadă de o analiză naivă şi magică: creştinii celebrează botezul ca pe un rit de iniţiere care le garantează speranţa mântuirii, crezând că cei care primesc botezul sunt "orientaţi către viaţă". Spre deosebire de aceste minciuni, gnosticul declară "în consecinţă: adevărata mărturie este când omul se cunoaşte pe sine, şi pe Dumnezeu care este deasupra adevărului, el va fi mântuit". Numai cei care recunosc că au trăit în ignoranţă şi care învaţă să se elibereze descoperind ceea ce sunt, primesc iluminarea ca pe o nouă viaţă, ca pe o "a doua naştere". Riturile fizice ca botezul sunt deplasate, căci "botezul adevărului este altceva; el poate fi descoperit renunţând la lume".
Care au fost motivele acuzării gnosticilor în raport cu dreptcredincioşii?
În primul rând, că ei nu-L caută pe Dumnezeu. Gnosticul nu înţelege mesajul lui Christos ca oferind o serie de răspunsuri, ci ca o încurajare să înceapă a căuta: "căutaţi şi întrebaţi ce căi trebuie să urmaţi, căci nimic nu se compară cu aceasta". Creştinii negnostici nu caută deloc: "... aceştia, cei ce sunt ignoranţi, nu caută deloc pe Dumnezeu... Ei nu se interesează de Dumnezeu... Nepăsătorul aude chemarea, dar ignoră locul unde a fost chemat". Cei care se mulţumesc să creadă ceea ce li se predică, fără a pune întrebări, şi care acceptă cultul care li se aşterne în faţa ochilor, nu numai rămân ei înşişi în ignoranţă, dar "dacă întâlnesc un altul ce se preocupă de mântuirea lui", fac tot posibilul pentru a-l mustra, reducându-l la tăcere.
Gnosticii nu erau nici relativişti, nici sceptici. Ca şi dreptcredincioşii, ei căutau singurul adevăr. Spre deosebire de ei, dreptcredincioşii ajunseseră să vadă adevărul în propria lor doctrină, singura formă legitimă a credinţei creştine. Ereticii urmau sfatul lui Iisus: "căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide". Dar aceasta înseamnă, spunea episcopul Tertulian, că Christos a predicat un lucru foarte precis, ceea ce conţine "crezul", şi găsindu-l creştinul nu mai are ce să caute. "Vinovat este cel ce nu încetează să se întrebe, pentru că nu va auzi niciodată, căci el întreabă pe cineva care nu aude".
Irineu este de următoarea părere: "Procedând astfel, nu contenim să întrebăm, fără a afla nimic, pentru că neglijăm adevăratele căi de a descoperi. Singurul procedeu sigur şi fără riscuri, spune el, este de a adăuga credinţă la învăţătura Bisericii, admiţând limitele inteligenţei omeneşti".
În dorinţa lor de a edifica o Biserică universală, conducătorii dreptcredincioşi primeau credincioşi din toate clasele sociale, originile rasiale sau culturale, educaţi sau analfabeţi, pe oricine accepta sistemul lor de organizare. Episcopii îi eliminau pe toţi cei care contestau una sau alta dintre cele trei componente ale sistemului: doctrină, liturghie, ierarhie clericală. Or gnosticii la contestau pe toate trei.
Numai contestând gnosticismul, conducătorii dreptcredincioşi au putut să alcătuiască o organizaţie care să mobilizeze pe toţi credincioşii în sânul unui cadru instituţional unic. Ei nu autorizau alte deosebiri între credincioşii de primă sau secundă categorie, decât cea care exista între cler şi laici, şi nu tolerau ca cineva să se pretindă exceptat de la conformismul doctrinar, participarea la liturghie sau ascultarea după principiile aplicate de către preoţi şi episcopi.
Bisericile gnostice - care recuzau acest sistem în favoarea formelor mai subiective de apartenenţă religioasă - nu au supravieţuit ca Biserici, decât câteva secole.
Creştinismul oficial a dobândit treptat stabilitate şi permanenţă, prin adaptarea modelului organizării politice şi militare a Romei, la ţelurile pe care le urmărea, odată cu suportul Imperiului începând din secolul al IV-lea,
Prin Irineu, creştinismul a devenit o doctrină solidă şi structurată - condiţie indispensabilă supravieţuirii şi succesului său. Din această perspectivă, putem deduce că episcopul de Lyon a pregătit calea pentru evenimentele survenite după domnia lui Constantin: creştinismul Imperiului Roman.
După tradiţia ecleziastică, Constantin moştenise de la tatăl său o înclinaţie accentuată către creştinism. Începând de la convertirea împăratului Constantin când creştinismul a fost recunoscut drept religie oficială, episcopii care până atunci fuseseră persecutaţi, au dobândit o autoritate absolută. Posedarea de opere denunţate drept eretice a devenit o infracţiune criminală. Copiile lor au fost date pradă focului.
Rămâne însă unele întrebări, mereu actuale: De ce Biserica apostolică a ascuns, a deghizat adevărul şi şi-a însuşit mesajul lui Iisus Christos?
De ce Biserica a fost şi continuă să respingă elementul feminin al divinităţii, adică Sfântul Duh?